EDITORIAL

CÂT DE LIBERĂ E RELIGIA ÎN TIMP DE RĂZBOI?

Abstract

Cât de liber a fost Patriarhul Kiril al Moscovei când a binecuvântat armele cu câteava luni în urmă? A fost liber față de puterea politică? A fost liber față de propria lui conștiință ca om? Iată câteva întrebări simple, pe care nu numai rusul sau ucraineanul ortodox trebuie să și le pună, dar și noi. Este acest război de la hotarele României un război  religios? Este un război just ca noi să-l susținem ori să i ne opunem prin tăcere? În zilele acestea parcă ne este teamă să adresăm public astfel de întrebări și să tragem la răspundere atât pe laic cât și pe cleric, atunci când religia este folosită drept instrument politic. De ce? Oare ne fură cineva religia pentru a-și atinge scopuri politice? Sau începem  noi să ne pierdem libertatea de religie, oricare ar natura constrângerilor sosite din vest, din est, sau din propria noastră casă?

Cum a devenit binecuvântarea armelor folosite de către ambele părți în războiul de lângă noi atât de iritabilă pentru majoritatea oamenilor care asistă neputincioși la această mascaradă a instrumentalizării religiei?

Este știut  faptul că instinctul de supraviețuire al oricărei religii organizate se regăsește în ritual. Cu cât ritualul este mai complex, cu atât religia supraviețuiește asperitățile vremurilor, pentru că în timp ce apa violenței trece, pietrele rugăciunii rămân. Ritualul ortodox și expresia sa elaborată din cadrul teologiei liturgice, este poate cel mai puternic  element constitutiv al creștinismului ortodox, care a asigurat supraviețuirea bisericii sub diferite regimuri opresive. Deși are o structură simbolică și o intenție tactică, ritualul ortodox joacă un rol semnificativ în violența colectivă. Prin înfluența ritualului, ortodoxul îi poate împăca pe dușmani între ei, își pot da viața pentru aproapele său, sau poate  lăsa în urmă răni dureroase, poate de nevindecat.

Dincolo de puterea ritualului, invazia Rusiei în Ucraina și prezența problematică a Bisericii Ortodoxe în cadrul acestui conflict au re-declanșat și diverse contestații cu privire la existența unei teorii a războiului just pe tărâmul ortodoxiei. Încă de la început trebuie să recunoaștem că ortodoxia nu a avut și nu are o teorie a războiului just în sensul occidental. Creștinismul ortodox nu a dezvoltat niciodată o teologie  fundamentală care să ofere un sprijin dogmatic pentru justificarea violenței, deoarece Biserica Ortodoxă nu a fost în poziția de a concepe și implementa politici publice și legi penale. Deși poate că a sperat acest lucru, Biserica Ortodoxă nu a avut niciodată putere executivă statală deplină. În creștinismul ortodox, adevărata lege care a stat la baza  așa-numitelor războaie juste a fost legea sacrificiului, vizibilă în fenomenul naționalismului și a patriotismului.

În spațiul istoric și sociologic al creștinismului ortodox, modelele de conceptualizare a unui război just s-au ascuns sub covertura diferitelor cazuri de acțiune colectivă și sunt incongruente, neorganizate și supuse spiritului de gloată;  subscriind, în esență, unei mentalități de încăierare între clanuri. Cu toate acestea, în cazurile în care imperiile sau statele naționale din spațiul ortodox au luat decizii pentru acțiuni colective, religia a fost folosită drept instrument de propagandă menit să activeze și să manipuleze instinctul de supunere față de voința celui puternic. Acestea nu au  avut nici suport teologic consensual și nici consecințe dogmatice; violența colectivă fiind exercitată exclusiv sub sloganuri religioase vagi și perene.

În timp ce împărații, regii și voievozii au avut nevoie de sprijinul elogios al Bisericii, acestora rareori le-a păsat de pozițiile dogmatice ale acesteia, cu excepția cazurilor în care anumite concepte  dogmatice  reprezentau chestiuni de loialitate politică ce le puteau uzurpa poziția de putere.

În același timp, anumiți clerici ortodocși care și-au oferit propria lor binecuvântare și au aprobat acțiunile de război, au făcut-o invocând principiul pastoral al iconomiei. Acest principiu l-a pus pe duhovnic în poziția de a lua decizii morale de la caz la caz, cu fiecare situație sau problemă fiind tratată separat. Tot în spiritul iconomiei chiar și Biserica în sine a oferit clemență spirituală soldaților care au ucis pe câmpul de luptă. Cu toate acestea, valabilitatea acestor clemențe a fost limitată în timp și spațiu geografic, devenind, în timp, parte a unui memorial al durerii. Ceea ce a rămas constant din punct de  vedere teologic de-a lungul și de-a latul ortodoxiei a fost recunoașterea că războiul este un rău al omenirii, omuciderea este interzisă, iar uciderea în război rămâne un act criminal și o problemă de conștiință ce poate fi pedepsită prin chinurile veșnice ale vieții de apoi.